Maratonul banilor

Faptul ca viata este un cumul de eforturi, impliniri, dezamagiri nu trebuie in nici un caz sa ne faca sa acordam mai mult decat un suras blajin remarcii lui Horatiu Malaiele din prologul unei piese de teatru care suna cam asa: Viata este o lunga boala cronica care se sfarseste inexorabil prin moarte. Asadar putem si trebuie sa alegem lucruri, preocupari, activitati care sa ne faca sa ne simtim optimisti, increzatori, si impliniti macar in unele momente ale existentei.
Cred sincer ca un maraton (42195 metri) poate fi terminat de marea majoritate dintre noi, punand la lucru resorturile pozitive ale fiecaruia, pentru ca de fapt el consta doar intr-o lunga, lunga alergare.

Ca sa nu mai povestesc de faptul ca notiunea de alergare este sinonima cu naturalul, natura. Prin constitutie ne dezvoltam alergand, mai ales la varsta copilariei e un fel de a fi, obicei care pe urma credem ca l-am pierdut.

Eu nu am auzit pe nimeni sa spuna – NU STIU SA ALERG, dar am auzit o gramada de alte motive mai mult sau mai putin subiective in ideea de a renunta la alergare.

intamplarea povestita pe scurt in cele ce urmeaza incearca sa dea un exemplu si de ce nu sa incerce sa ridice la rang de motto titlul articolului.

Momentul in cauza a fost punctul de reper al unei perioade organizate consecvent si constiincios pentru indeplinirea unui tel: participarea la maraton. Ah sa nu credeti ca a fost un moft sau ceva care incepe sa fie la moda, sau un capriciu, a fost pur si simplu evolutia normala dupa aproape 10 ani de alergat. Asadar toate elementele constitutive ale tabloului erau deja aranjate in ordine, unele deja parcurse, ca de exemplu antrenamentul cu tot ce presupune (alergare multa si consecventa), locatia, gasca de calatorie, cazarea, etc… eram tocmai in momentul in care eram aproape de destinatia aleasa pentru participare. Ultima actiune presupunea folosirea unui mijloc de transport in comun, cu orar bine stabilit, cu traseu identificat precis, adica toate ingredientele erau acolo la locul lor, trebuiau doar amestecate.

Eh atunci mi s-a intamplat sa numar banii in minute si secunde.

Cum?

Foarte simplu, trebuia sa achit contravaloarea a doua bilete de calatorie pentru sotie si pentru mine direct la soferul mijlocului de transport. Pretul afisat era de 1.35 . M-am uitat la monedele din mana si aveam 3 monede de cate 1 Euro. Le-am dat soferului cu un aer vinovat dupa care febril am inceput sa caut in buzunare, am aruncat o privire disperat-acuzatoare spre sotia mea ca sa mai fac rost de 10 centi. Am primit o moneda de ceva acolo de la sotie, nu mi-am dat seama exact si m-am intors rapid spre sofer pentru a plati diferenta. Am observat doar atunci gestul degajat al soferului care intinsese spre mine restul sub forma unor monede de marunt. Mi-a returnat restul, eu am ramas complet nedumerit.

A pornit bus-ul, contrariat si dezamagit de neintelegerea mea – aveam impresia ca am comis un delict platind mai putin decat trebuia dar mai ales primind si rest inapoi de la mai putinul platit – m-am agatat de o bara si am inceput sa fac calcule.

Asadar 1.35 plus 1.35 este 3.10, corect da ok, inca odata 1.35 plus 1.35 este 3.10 corect, inca odata 1.35 sprint pe deal cu revenire lejera, hopa e ok oare?, aproximativ 3 minute in repetarile de cate 4 din cele 2 serii arondate sedintei respective. Tranzitia din capul meu s-a produs incet incet de la serii, ture, minute, secunde spre bani, de la intregul cu 60 unitati la cel cu 100.

Am realizat intr-un final ceea ce s-a intamplat, fericit m-am asezat pe un scaun.

Ca o continuare fireasca, maratonul a iesit excelent.